I. CREANGĂ - "ION ROATĂ ȘI VODĂ CUZA"
Între țăranii fruntași care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii și cu mitropolitul țării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era și moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios, cum sunt mai toți țăranii români de pretutindeni. Numai atâta, că moș Ion Roată, după câte văzuse și după câte pățise el în viața sa, nu prea punea temeiu pe vorbele boierești și avea gâdilici la limbă, adică spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, când îl scormolea ceva la inimă. Așa e țăranul: nu prea știe multe. Și moș ion Roată, fiind țăran, cum v-am spus, deși se-nvrednicise a fi acum printre boieri, nu avea ascunzători în sufletul său.
În Divanul ad-hoc din Moldova erau boieri de toată mâna: și mai mari, și mai mici; și mai bătrâni, și mai tineri; și mai învățați, și mai neînvățați, cum îi apucase timpul. Între acești din urmă erau de-alde bătrânul Alecu Forăscu, poreclit și Tololoiu, Grigore Cuza și alți câțiva de-alde aceștia, care, țiindu-se de obiceiurile strămoșești, în toate sărbătorile ascultau cu evlavie slujba bisericească de la început până la sfârșit, cântând și cetind în strană de-a valma cu dascălii și preuții bisericii; iar la zile mari, ca să le ticnească veselia, împărțeau bucățica de pâne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși, cum apucase din părinți. Atâta-i ajungea capul, atâta făceau și ei pe vremea lor. Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească, unde-or fi acolo, că bună inimă aveau!
Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de feliu acestora, se făcea vorbă multă; și era lucru firesc să se facă, fiind în luptă timpul de față cu cel trecut, pentru cea mai dreaptă cauză a neamului românesc: Unirea, sfânta Unire!
Boierii cei mai tineri, crescuți de mici în străinătate numai cu franțuzească și nemțească, erau cârtitori asupra trecutului și cei mai guralii totodată. Vorba, portul și apucăturile bătrânești nu le mai venea la socoteală. Și din această pricină, unia, în aprinderea lor, numeau pe cei bătrâni: rugini învechite, ișlicari, strigoi, și câte le mai venea în minte, după cum le era și creșterea; dă, învățați nu-s?...
Nu-i vorbă că și nătângia unor bătrâni era mare. Uneori, când se mâniau, dădeau și ei tinerilor câte-un ibrișin pe la nas, numindu-i: bonjuriști, duelgii, pantalonari, oameni smintiți la minte și ciocoi înfumurați, lepădați de lege, stricători de limbă și de obiceiuri. În așa împoncișare de idei se aflau boierii bătrâni cu tineretul din Divanul ad-hoc al Moldovei, cu toate că și unii și alții erau pentru "Unire". Numai atâta, că bătrânii voiau "Unire" cu tocmeală, iar tinerii "Unire" fără socoteală, cum s-a și făcut.
Toate ca toatele, dar mare luptă aveau unia dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care, una-două, îi tolocănea mustrându-i: ba că nu vorbesc drept românește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc, de nu-i mai înțelege nimene; ba că "umblați cu șurubele, să ne trageți butucul"; ba că "face omul cu cineva o tovărășie cât de mică, și tot urmează învoială între părți, iar nu așa cu ochii închiși", căci, "dacă n-ai carte, n-ai parte", scurtă socoteală; ba că "de când cu străinătatea, v-ați înstrăinat și legea, și limba, și inima, și chiar dragostea sătenilor; și după nepăsarea și risipa ce o facem, zvârlind banul pe lucruri de nimica, puțin mai avem de înstrăinat, și nu-i departe vremea aceea, pe cât văd eu. Întrebați pe bieții nimernici de săteni, să spuie ei dacă mai cunosc cine le e stăpân. Au rămas ca niște câni ai nimănui, sărmanii oameni! Cine se scoală mai de dimineață, acela e mai mare în sat la ei, de-i horopsește și-i țuhăiește mai rău decât pe vite! Ciocoismul și străinii să trăiască, și las' pe dânșii, că ne scot ei la covrigi!" Ba că "vai de țara care ajunge s-o puie copiii la cale"; ba că "vorbă multă, sărăcia omului", și, dacă li-i treaba de-așa, facă ei ce-or ști, că el mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele, din pricina slugilor, cărora puțin le pasă de munca stăpânului; și câte și mai câte năzdrăvănii de-alde aceste. Las' pe bătrâni să te descânte și să te judece ei, în legea lor, că nu-ți mai trebuie alt popă ... Și iaca așa cu de-alde cuconul Alecu Forăscu.
Acum vine alta la rând.
Într-una din zile, cum vorbea frumos un boier dintre cei tineri, iaca și moș Ion Roată sare cu gura:
- Aveți bunătate de vorbiți mai moldovenește, cucoane, să ne dumirim și noi; căci eu, unul, drept să vă spun, că nu pricep nimica, păcatele mele!
Un oarecare boier întâmpină atunci pe moș Ion Roată, zicându-i cu glas poruncitor și răutăcios:
- Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule? Tacă-ți leoarba, dac-ai venit aici; c-apoi întoarce-ne-vom noi acasă, și helbet! nu ți-a lua nime din spate ce știu eu ... Auzi obrăznicie! Tu ... cu optzeci de mii de fălci de moșie, și el un ghiorlan c-un petic de pământ, și uite ce gură face alăturea cu mine! ...
Moș Roată, simțindu-se lovit până în suflet, răspunde atunci cu glas plângător:
- Dar bine, cucoane, dacă nu v-a fost cu plăcere să pricepem și noi câte ceva din cele ce spuneți dumneavoastră, de ce ne-ați mai adus aici, să vă bateți joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic ești, megieș îmi ești, ca răzeș ce mă găsesc, și știu bine că n-are să-mi fie moale, când m-oiu întoarce acasă, unde mă așteaptă nevoile. Dar să nu vă fie cu supărare, ia, palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe d-nevoastră de atâta amar de vreme și vă fac să huzuriți de bine. Și mai mult decât atâta: orice venetic, în țara asta, este oploșit de dumneavoastră, și-l priviți cu nepăsare cum ne suge sângele, și tăceți și-l îmbrățoșați! Numai noi, vite de muncă, vă suntem dragi ca sarea în ochi ... Din mojici, din ghiorlani și din dobitoci nu ne mai scoateți! Dumnezeu să ne ierte, și să ne iertați și dumneavoastră, cucoane, dar cu adevărat așa este: v-ați deprins a lua focul totdeauna cu mânile noastre cele mojicești ... și tot noi cei horopsiți!
- Sfânt să-ți fie rostul, moș Ioane, că ai vorbit din durere, răspunse atunci cuconul Alecu Forăscu; și sunt fericit că stai alăturea cu mine. Decât un bonjurist c-o mână de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte!
La aceste vorbe, mulți dintre boieri s-au simțit atinși: cel cu pricina ... a rămas ca opărit. Iar colonelul Alexandru Cuza a dat mâna prietenește cu moș Ion Roată.
În sfârșit, după multe dezbateri furtunoase urmate în Divanul ad-hoc, s-a încuviințat "Unirea", și apoi deputații s-au întors fiecare pe la vetrele lor.
Peste câțiva ani după aceasta, trecând Cuza-vodă spre București, a poposit la Agiud, unde l-a întâmpinat o mulțime de lume, ca pe un domnitor.
Printre lumea ce se înghesuia, cu treabă, fără treabă, iaca se zărește o hârtie fâlfâind pe deasupra capetelor mulțimii, în vârful unei prăjini. Cuza-vodă, înțelegând că trebuie să fie vrun suflet necăjit, face semn să i se deschidă calea. Și când acolo, un țăran bătrân cade în genunchi dinaintea domnitorului, sărutându-i mâna, cu lacrimile în ochi și dându-i o hârtie scrisă pe toate fețele.
- He, he! moș Ion Roată, prietenul și tovarășul meu, cel vechiu din Divanul ad-hoc, lucru negândit! Ridică-te, moș Ioane, și spune-mi, fără sfială, ce durere ai! Ți-a făcut cineva vreun neajuns?
Moș Ion Roată, văzând că după atâția ani de zile, nu l-a uitat colonelul Alexandru Cuza și că l-a primit cu atâta bunătate, a început a plânge cu hohot și a-l ruga să-i citească hârtia.
Vodă, fiind gata de plecare și văzând că hârtia lui moș Roată cuprinde multă polologhie, zise cu blândeță:
- Spune, moș Ioane, din gură ce ai de spus, că mai bine am să înțeleg!
Atunci moș Roată, viindu-și în sine, începu a se jălui cum urmează:
- Luminarea-voastră! De când cu păcatul cel de "ad-hoc", n-am mai avut zi bună cu megieșul meu cel puternic, stăpânul unei moșii foarte mari, pe care-l cunoști măria ta. N-am gândit, nenorocitul de mine, că dumnealui un boier așa de mare, putred de bogat și cu învățătură, să-și puie mintea cu unul ca mine, de la niște vorbe nesocotite ce le-am zis și eu atunci, într-un necaz. Numai Dumnezeu să-i deie sănătate și bine, dar amarnic m-a lovit în avere și în cinste! Crede, măria-ta, că nici eu n-am fost așa de sec, între cei de-o samă cu mine. Dar, de cum am ajuns acasă, goană și prigoană pe capul meu, din partea boierului în tot feliul:
Întăi și-ntăi, a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină și să mă aducă la sapă de lemn. Și aceștia, ca oameni fără judecată și pizmași, făceau toate chipurile satanicești, sau ei de-a dreptul sau prin alții, cum să deie vitișoarele mele măcar de un pas pe moșia boierească; ș-apoi, sub cuvânt că au făcut stricăciune, să mi le poată ucide fără nici o cruțare! Și astăzi împușcă-i porcii; mâni vacile și boii; poimâne, căișorii; în altă zi ie-i oile dinapoi cu grămada și du-le la curte. Îți poți închipui, măria ta, ce urgie grozavă era pe capul meu!
Văzând eu de la o vreme că nu mai încetează cu jafurile, mi-am luat inima-n dinți și m-am dus la boieru să mă jăluiesc. Și boieriul, în loc de un cuvânt bun, m-a scuipat drept în obraz, de față cu slugile sale și cu alți oameni ce se aflau atunci la curte, încât am crezut că a căzut ceriul pe mine, de rușine! Ba încă m-a și amenințat ca altădată, de mi-a mai călca piciorul în ograda boierească, are să poruncească să mă întindă la scară și să mă bată cu biciul! Și cu rânduiala asta, măria-ta, în câțiva ani de zile m-au calicit cu desăvârșire, și mi-a rădicat și cinstea care pentru mine a fost cel mai scump lucru!
Cuza-vodă a stat neclintit și s-a uitat țintă la moș Ion Roată cât a vorbit el. Și când a isprăvit vorba, Vodă i-a pus două fișicuri de napoleoni în mână, zicându-i cu bunătate:
- Ține, moș Ioane, acest mic dar de la mine și întâmpină-ți nevoia, de azi pe mâne, cum te-a lumina Cel-de-sus. Iar pe boier lasă-l în judecata lui Dumnezeu, căci "El nu bate cu ciomagul".
Lui moș Ion Roată i se umplu din nou ochii de lacrimi și sărutând mâna lui vodă, ca semn de mulțămire, zise oftând:
- Dar cu rușinea ce mi-a făcut, cum rămâne, măria-ta?
- Cu rușinea, iaca așa rămâne, moș Ioane, zise Cuza-vodă, sărutându-l și pe un obraz și pe altul, în fața mulțimii adunate acolo. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ți-a șters rușinea.
Iași, 1882, noiembrie 13
Almanahul societății academice social-literare "România jună",
Viena, 1883: retipărită în "Convorbiri literare", 1883, nr. 3, 1 iunie
ADRIAN PĂUNESCU - ”DOR DE EMINESCU”
Într-o lume relativă
Ce-a făcut și-a desfăcut,
Eminescu-i remușcarea
Dorului de absolut.
Dacă unu și cu unu
Nu mai vor să facă doi,
Eminescu este chipul
Infinitului din noi.
Fără el oricare lucru
Și-ar urma cărarea sa,
Fără el chiar steaua noastră
Dintre stele ar cădea.
Pe pământul vechii Dacii
Când mai mare, când mai mic,
Dacă n-ar fi Eminescu
Viața nu ne-ar fi nimic.
El Moldovei îi e fiul
Și Munteniei nepot
L-a-nfiat întreg Ardealul,
Eminescu-i peste tot!
Într-o lume relativă
Mai avem un nume sfânt,
Eminescu-i România
Tăinuită în cuvânt.
I.L. CARAGIALE - Oscrisoare pierdută
I.L. CARAGIALE - Vizită
”Vrei să cunoști lucrurile? Privește-le de aproape!
Vrei să-ți placă? Privește-le de departe!”
I.L. Caragiale
”Dintre figurile noastre scriitoricești, nici una nu ispitește mai mult biografia decât aceea a lui Caragiale. Prin originalitatea temperamentului, cât și prin aspectele variate ale existenței, omul sugeră tot atâta, dacă nu mai mult decât însăși opera lui. Ca și Oscar Wilde, scriitorul român, ar fi putut spune că și-a pus geniul în viață și numai talentul în operă.” (Șerban Cioculescu - Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana)
Referindu-se la biografia lui I.L. Caragiale, Șerban Cioculescu scrie, citându-l pe acesta: ” Ca scriitor obiectiv de educație clasică și ca artist care disociază arta de producător, Caragiale socotea nepotrivit amestecul cercetătorului literar în viața particulară a autorilor. Când i se cereau referințe biografice, în vederea unor studii, opunea refuzuri categorice. Așa i-a răspuns lui Horia Petra-Petrescu, care pregătea la Lipsca o teză de doctorat despre opera lui Caragiale: << ... mărturisesc că nu-nțeleg. Ce are a face familia, care nu e nobiliară, cu operele mele! Și eu socotesc că d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic de literatură și artă - iar nu despre umila mea familie vreunul eraldic>>”.
Totodată, cerându-i iertare lui Herbert Kramer că ”nu-i poate îndeplini dorința de a-i așterne note autobiografice”, spunea: ”Dar eu gândesc că nici nu-ți trebuiesc pentru disertațiunea d-tale ... Când ai d-ta o pereche de ghete, și ieftine și potrivite, poartă-le sănătos și nu-ți mai pese de locul nașterii autorului lor și de împrejurările vieții lui, care n-au deloc a face cu ghetele d-tale.” Însă, de cele mai multe ori, nu ezita să vorbească despre obârșia lui: ”nepotul unui bucătar arnăut” sau ”nepotul unui bucătar grec”. Iar despre studiile sale îi plăcea să afirme, așa cum spunea în timp ce se afla la un banchet politic : ” ... nu am, domnilor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. Și să vă spun pentru ce nu am decât patru clase primare. Văzând că de-aci încolo se îngroașă lucrurile, mi-am zis: Mai bine la școala lumii, unde nu sunt stabilite examene ... și m-am strecurat așa de bine, că mie omul acesta [Take Ionescu n.n.] îmi face onoarea și-mi dă mâna ...”
Bibliografie: Șerban Cioculescu, Viața lui I.L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, 1977
”Piesa-i gata, trag oblonul ” A great while ago the world begun,
Hei, ce ploaie e afară! With hey, ho, the wind and the rain,
Dacă v-a plăcut bufonul, But that's all one, our play is done,
Mai poftiți și mâine seară!” And we'll strive to please you every day.”
”Cântecul bufonului” ”Jester song”
În luna aprilie a anului 1564 se năștea la Stratford-on-Avon, un orășel provincial din Anglia, în familia unui orășean înstărit, WILLIAM SHAKESPEARE. A învățat la Școala locală de gramatică, a fost ajutor al tatălui său și, probabil, ajutor al învățătorului din Stratford. Se căsătorește, la vârsta de 18 ani, cu Anne Hathaway (era mai în vârstă cu 8 ani), cu care a avut trei copii. Fiind atras de Londra, prin anul 1585, părăsește orașul natal. Nu se știe cu ce s-a ocupat în primii ani în care a locuit la Londra, însă se cunoaște faptul că prin anul 1590 lucra deja în teatru. La început, a făcut parte din trupa ”Servitorii lordului amiral”. După ce părăsește această trupă, devine membru permanent al trupei ”Servitorii lordului șambelan”, distinsă în anul 1603 cu titlul de ”Servitorii maiestății sale”. Și-a început activitatea ca angajat al teatrului, devenind apoi acționar și coproprietar, principala sa sursă de existență constând în veniturile care proveneau de aici.
Încă din anii de început în teatru își începe activitatea dramatică. Pentru început prelucrează piesele altor autori (la care nu renunță nici mai târziu) pentru ca apoi să treacă la creația originală. Prelucrările sale se transformau însă într-o operă nouă care avea la bază un subiect vechi, de cele mai multe ori provenit din literatura populară. (”Comedia încurcăturilor”, ”Îmblânzirea îndărătnicei”, ”Faptă și răsplată”, ”Regele Ioan”, ”Henric al IV-lea”, ”Henric al V-lea”, ”Hamlet” și ”Regele Lear”). El păstra subiectul și îmbogățea acțiunea și trăsăturile personajelor. Piesele sale reușesc să atragă atenția unora dintre ”spiritele universitare”, astfel că Robert Greene îl avertizează pe Marlowe și pe ceilalți autori profesioniști, exprimându-și neliniștea în legătură cu actorii care încep să scrie piese:
”O, nu vă încredeți în ei, pentru că printre ei se află un parvenit, o cioară împodobită cu penele noastre, cu o inimă de tigru sub masca de actor; se crede în stare să scrie în versuri albe ca oricare din noi, ca un meșter la toate, se consideră singurul scutură-scenă (Shake-scene) din țara noastră”. Shakespeare era, cu toate acestea, apreciat și, în același timp, devenise faimos atât ca poet, cât și ca autor dramatic, fiind situat la nivelul dramaturgilor antici cei mai citiți și cei mai cunoscuți la vremea aceea. Unul dintre aceștia a fost Meres care spunea referitor la W. Shakespeare.
”Întocmai după cum spiritul lui Euphorbus, potrivit legendei, trăia în Pitagora, așa și spiritul plin de grație și de duh al lui Ovidiu trăiește în Shakespeare cel cu limbă de miere, după cum ne-o dovedesc Venera și Adonis, Lucreția și dulcile sonete cunoscute de cei mai apropiați prieteni ai săi”.
"În cele mai multe părți din Bucovina, și mai cu seamă din Moldova, Muntenia și Dobrogea, este datină ca părinții să lege la 1 martie copiilor săi câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână.
Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roșie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătasă roșie și albă sau dintr-un fir de arnici roșu și unul de bumbac alb, sau și din mai multe fire de argint și de aur, se numește mărțișor, mărțiguș și marț.
Scopul legării sau punerii mărțișorului la gâtul sau la mâna copiilor este ca copiii cărora li s-a pus și-l poartă să aibă noroc în decursul anului, să fie deplin sănătoși și curați ca argintul cu venirea primăverii, și peste vară să nu-i apuce și scuture frigurile. Punerea sau legarea mărțișorului se întâmplă de regulă la 1 martie des-dimineață, până nu răsare soarele.
Totodată e de observat că părinții, când îl pun, se feresc ca să nu-i vadă vreo femeie însărcinată, căci atunci zic ei că se pătează copiii pe ochi.
Unii copii poartă mărțișorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Și dacă în acel an pomului îi merge bine, se crede că și copilului încă îi va merge bine în viață.
Alții îl țin la gât până ce văd primul pom înflorit, și atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fie sănătoși și frumoși ca florile pomului respectiv.
Alții îl poartă până înfloare porumbarul sau porumbrelul lat. Prunus spinosa L., și păducelul, lat. Crataegus Oxyacantha L., și atunci, luându-l, îl pun pe un porumbar, respective pe un păducel, zicând ca copilul să fie alb ca floarea acestor ciritei.
Și iarăși alții îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii), iar atunci îl aruncă după aceștia, zicând: "Na-ți negrețele,/Și dă-mi albețele!"
Datina punerii mărțișorului la gâtul copiilor e uzitată și la românii din Macedonia, cu acea deosebire numai că acolo nu se pune în ziua de 1 martie dimineața, ci în ajunul acestei zile.
Iată ce ne spune în privința aceasta domnul I. Nenițescu:
<În ajunul lui martie mamele pun la brațul copiilor mărțișor, ce se poartă până în ziua de Patruzeci de Mucenici, când se scoate și se leagă de ramurele vreunui pum. Mamele cred că pomii vor rodi abundent, iar copiii cred că rândunelele le-ar aduce haina nouă de Paști>.
În multe părți, și mai cu seamă în Muntenia, este datină ca să poarte mărțișor la gât sau la mână nu numai copiii cei mici, adecă băieții și fetițele, ci și fetele cele mari, ba până chiar și o seamă de neveste tinere. Și aceasta o fac ele cu scop ca să nu le ardă și pârlească soarele, căci: Cine poartă mărțișoare/Nu mai e pârlit de soare,
ci ca să li se conserve colorarea pielei pe față în timpul verei, ca și în timpul iernei.
Pe la finea lunii lui martie însă unele dintre dânsele iau legătura marțului și o pun pe trandafiri, iar moneta o dau pe vin, pâne albă și caș, crezând că fata care a purtat marțul, făcând aceasta, îi va fi fața albă ca cașul și rumenă ca trandafirul și vinul.
Altele, din contra, îl poartă până ce începe cucul a cânta sau până ce înflorește porumbarul ori vișinul, și atunci îl aruncă ca și copiii, pe rămurelele acestor pomi sau până când sosesc berzele, și atunci, cum le văd, le aruncă după acestea.
Însă cele mai multe dintre dânsele caută ca atunci când îl scot și și-l aruncă, să nu le vadă soarele, căci văzându-le, se înnegresc.
Acestea sunt toate datinele și credințele românilor, câte le-am putut eu până acum aduna în privința mărțișorului". (SIMION FLOREA MARIAN, Sărbătorile la români, vol. II - Păresimile)
La data de 7 decembrie 2010, prin Legea nr. 238, ziua de 15 ianuarie (data nașterii poetului Mihai Eminescu) a fost declarată Ziua Culturii Naționale. Cu acest prilej, se organizează în fiecare an manifestări cultural-artistice, cuprinse într-un ghid elaborat de către Ministerul Culturii.
19.02.1876, Hobița, Gorj - 16.03.1957, Paris
FOTO: Adrian Petringenaru, Imagine și simbol la Brâncuși, Editura Meridiane, București, 1983
”Nu vom fi niciodată îndeajuns de recunoscători față de pământul care ne-a dat tot”. (Constantin Brâncuși)
S-a născut la Hobița, județul Gorj, într-o familie de țărani cu mulți copii. Tatăl lui se ocupa cu lucrul lemnului - era dulgher.
Constantin Brâncuși, al șaselea copil al familiei, pleacă de mic de acasă (la Târgu-Jiu și apoi la Craiova) pentru a-și câștiga existența. La 18 ani urmează cursurile Școlii de Meserii, secția sculptură. Primește, apoi, de la epitropia bisericii Madona Dudu o bursă și este admis prin concurs la Școala de Belle Arte din București. Pentru partea practică a concursului a executat o replică după capul bătrânului Laocoon. A fost admis pe primul loc. Devine apropiat al doctorului Gerota, profesorul său de anatomie, și realizează o lucrare, în mai multe exemplare, care să servească drept material didactic pentru facultățile de arte și de medicină, și anume Ecorșeul lui Antinous.
După terminarea facultății realizează bustul generalului medic Carol Davila (fondatorul învățământului medical modern în România). Pentru că refuză să execute unele modificări ale lucrării (decorații, epoleți), așa cum i s-a cerut prin comandă, pierde onorariul.
Cu rucsacul în spate, pe jos, pleacă spre Paris. Călătoria durează doi ani. Ajuns la Paris, lucrează noaptea ca spălător de vase într-un restaurant, iar ziua studiază la Școala de Arte Frumoase, la clasa sculptorului Antonin Mercie. Pentru Salonul de selecție din cadrul școlii realizează un bust care îl reprezenta pe Gerantul G. (șeful său de la restaurant). Din juriu făceau parte Rodin și Bourdelle.
Rodin îl invită să lucreze în calitate de practicant în atelierul său de la Mendon, însă Brâncuși îl refuză cu legendara sa replică: ”La umbra marilor copaci nu crește nimic”.
Urmează o perioadă în care lucrează foarte mult după modele și realizează portrete sau capete de tineri sau de copii, din diverse materiale: gips, bronz, piatră.
Își deschide propriul atelier și opera sa se îndreaptă către izvoarele folclorice. Creează "Ansamblul de la Buzău", "Rugăciunea" (operă care marchează "momentul depăşirii influenţei lui Rodin"), "Sărutul", "Cuminţenia Pământului". Trece de la modelaj și pictură la cioplitul direct: : "Muza adormită" (1909), "Pasărea măiastră" (1910), "Prometeu" (1911) și "Mademoiselle Pogany" (a avut-o drept muză pe celebra pictoriţă Margit Pogany)
"Dacă aceea ce ne transmite o operă din domeniul artelor vizuale, o sculptură, ar putea fi tradus în întregime în cuvinte, existența însăși a acestei arte nu s-ar mai justifica. Orice investigație teoretică, orice comentariu reprezintă doar un anume grad de echivalare, de aproximare, de sugerare a dimensiunilor și semnificațiilor operei". (Adrian Petringenaru, Imagine și simbol la Brâncuși, p.17, Editura Meridiane, București, 1983)
Despre Constantin Brâncuși s-a scris mult. Biografia lui o puteți citi accesând link-urile de mai sus. Îl putem cunoaște, însă, pe omul, artistul, filosoful, creatorul unei opere unice, iubitor de România și de creația populară românească - Constantin Brâncuși - prin cîteva dintre multele declarații ale sale cuprinse în volumul lui Constantin Zărnescu, "Aforismele și textele lui Brâncuși"
”Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac! ... Căci am venit pe lume cu o menire!”.
”Sculpturile mele sunt chiar și pentru cei orbi”.
”Eu nu sunt nici surrealist, nici baroc, nici cubist; și nici altceva de soiul acesta; eu, cu noul meu vin din ceva care este foarte vechi”.
”Duceți-vă la noi, în România, să vedeți oamenii, costumele, locurile (spațiul românesc...). Duceți-vă să vedeți ceea ce am putut să realizez eu la Tîrgu-Jiu!”.
”Anticii iubeau maximele, iar țăranii noștri își păstrează proverbele. Plebea așa-zisă burgheză nu mai cunoaște astăzi nici o normă. Rapacitatea și concurența au omorât regulile seculare ale Naturalității. Înapoi la natură! - și la materialitatea filosofică, adică la Cumințenia pământului”.
”Naturalitatea, în sculptură, constă în gândirea alegorică, simbol și sacralitate, sau în căutarea esențelor, ascunse în material; iar nu în reproducerea fotografică a aparențelor exterioare. Sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparențe derizorii, multiforme și contradictorii”.
”Eu am sfârșit demult cu manipularea noroiului sau a lutului, în plastică. Și nu mai găsesc nici o vigoare și nici o măreție în argilă. Am căutat piatra puternică și monolitică ... Este cu totul imposibil ca să exprimi, astăzi, ceva real doar prin imitarea suprafeței exterioare. Ceea ce este real este numai esența. Iar dacă te apropii de esența reală a lucrurilor, ajungi la simplitate”.
”Spre imensitatea văzduhului - aceasta este Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aș fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia și continui să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul ... Nu cred că voi putea izbuti vreodată ... Dumnezeirea este pretutindeni; și când uiți cu desăvârșire de tine însuți și când te simți umil și când te dăruiești. Divinitatea rămâne în opera ta; ea este magică ... Ei bine, o doamnă de la New York care a simțit întradevăr acest lucru, a îngenunchiat și a plâns în fața uneia dintre Măiestrele mele”.
”Iubesc tot ceea ce se înalță".
BIBLIOGRAFIE: Adrian Petringenaru, Imagine și simbol la Brâncuși, Editura Meridiane, București, 1983
GEORGE ENESCU - RAPSODIA ROMÂNĂ
GEORGE ENESCU - SUITA SĂTEASCĂ
FOTO: COSMOVICI, Alex., "George Enescu în lumea muzicii și în familie", București, Editura Muzicală, 1990
”George Enescu a fost unul din puținii români care, în trecut, prin meritele sale artistice și atitudinea umanistă, a atras atenția lumii întregi, ajungând să fie cunoscut pretutindeni.
Modest până la culme, Enescu n-a dorit ca viața lui, de glorie și de zbucium, să fie cunoscută mai în amănunt; a preferat tăcerea, discreția, chiar misterul, și pentru el și pentru ai săi, socotind că așa era mai bine.
Cel puțin în timpul vieții sale, atenția lumii trebuia să fie ațintită numai asupra misiunii sale de a propovădui muzica. Enescu s-a manifestat din plin ca mare muzician și a dăruit ascultătorilor săi nenumărate clipe de fericire și de înălțare sufletească”. (Alex. Cosmovici - "George Enescu în lumea muzicii și în familie")
Așa cum îl descrie Alex. Cosmovici, "Bădia Jorj era înalt, mare, voinic, cu niște ochi adânciți, pătrunzători, dar de-o voioșie și veselie nemaipomenită”.
Pentru că avea o atitudine rezervată, încă din copilărie, i se mai spunea și "Sfinxul".
”Micul Jurjac” (așa cum îi spunea guvernanta sa de origine franceză) a fost atras de muzică din copilărie și își dorea să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani. Studiază la Conservatorul din Viena, și, după absolvirea acestuia, își continuă studiile în cadrul Conservatorului din Paris. De fapt, întreaga sa activitate a fost recunoscută internațional. În anul 1933 participă la un turneu în S.UA. La Paris, reprezentația operei sale ”Oedip”, pe scena Operei Mari din Paris, este puternic ovaționată. I se oferă cetățenia franceză, dar o refuză în mai multe rânduri pentru că ”îndepărtarea pentru totdeauna de țară ar fi fost prea dureroasă”.
În S.U.A. i se propune să scrie, pentru Orchestra Simfonică din New York, o lucrare cu caracter românesc. Acceptă propunerea, chiar dacă ”nu scrisese niciodată pe comandă”. Însă își dorea să mai scrie, după spusele lui Alex. Cosmovici, o suită izvorâtă din amintirea plaiurilor natale, pe lângă ”Poema Română”, lucrare care s-a concretizat în ”Suita Sătească”. ”Imaginile care-i influențau inspirația erau pârâiașul firav din fundul curții de la Liveni, apoi casa cu curtea și pomii de la Mihăileni, precum și jocurile copiilor din stradă la care privea de după gard”. În anul 1939, în S.U.A., în primă audiție, dirijează ”Suita Sătească”, pe scena Filarmonicii din New York. A introdus în program și lucrări ale altor compozitori români pentru că ”a vrut ca să facă cunoscut că există în lume și o școală de muzică românească”. I se propune să se stabilească definitiv în S.U.A., însă refuză. Reîntors în țară, dirijează orchestrele ”Filarmonica” și ”Radio” la Ateneul Român și, pentru prima dată în România, ”Suita Sătească”. A fost memru al Academiei de muzică ”Santa Cecilia” din Roma. Carlo Felice Cilario, un tânăr violonist italian, se stabilește în România pentru a fi mai aproape de ”Il grande Maestro”.
Reîntors în țară, locuiește pentru o perioadă la vila sa din Sinaia și dedică mai mult timp compoziției. Compune un cvintet cu pian și o suită pentru vioară, cu numele ”Impresii din copilărie”.
Cu ocazia aniversării a 60 de ani, închiriază o locuință în București, str. Lahovari nr. 9, la etajul 5, locuință aflată peste drum de Biserica Albă de pe Calea Victoriei. În apartamentul de pe Lahovari, Măruca (Maria Cantacuzino - cu care reușise să se căsătorească oficial) organizează un salon muzical, după modelul francez, în care se făcea muzică de cameră și se prezentau compoziții noi.
În activitatea sa concertistică a fost acompaniat de Cella Delavrancea (pian), Muza Ghermani-Ciomac, Mihai Andricu, Alfred Alessandrescu, Dinu Lipatti, Maria Fotino și alții. A interpretat 14 concerte diferite sub bagheta a patru dirijori la pupitrul Orchestrei ”Radio”: Theodor Rojalschi, Ionel Perlea, Alfred Alessandrescu, George Georgescu.
Întrebat într-o zi de un ziarist despre cum e mai corect să se spună ”muzician” sau ”muzicant”, George Enescu a răspuns: ”Și una și alta. După caz. Italienii și germanii fac însă o distincție. Ei spun musicante și respectiv musikant interpreților; iar musico sau musiciano și respectiv musiker compozitorilor și teoreticienilor muzicii. Limba noastră fiind mai aproape de cea italiană ne putem lua după dânșii. Mie, de exmplu, îmi puteți spune și-ntr-un fel și-ntr-altul, după împrejurări; sau, după cum vă convine mai bine să mă luați!”. (Alex. Cosmovici - ”George Enescu în lumea muzicii și în familie”)
Bibliografie: COSMOVICI, Alex., ”George Enescu în lumea muzicii și în familie”, București, Editura Muzicală, 1990
În
data de 14 octombrie 1853, se naște, la Șipotele Sucevei, Ciprian
Golembiovski, fiul lui Iraclie Golembiovski (preot) și al Emiliei
Clodnițchi. Nefăcând parte dintr-o familie bogată, Ciprian nu
beneficiază de studii muzicale continue. În copilărie (avea 7 ani),
îl cunoaște pe muzicologul
Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg, pe care familia lui Ciprian Porumbescu îl găzduiește pentru câteva veri.
Sstudieză muzica la Suceava și Cernăuți.
Lipsa banilor a făcut ca, pe durata studiilor la Gimnaziul Superior din Cernăuți, locuințele în care locuia cu chirie să fie mici și pline de igrasie, iar hrana foarte puțină și posibil ca aceasta să fi fost cauza îmbolnăvirii acestuia de tuberculoză.
Studiază teologia ortodoxă la Cernăuți.
Face parte din Societatea studențească "Arboroasa" (numele vechi al Bucovinei), al cărei președinte devine și care desfășura activități puternic patriotice (Bucovina se afla atunci sub stăpânire austriacă).
Se îndrăgostește de Berta Gordon, fiica unui pastor evanghelic, însă faptul că aparțineau unor confesiuni diferite face ca relația lor să devină imposibilă.
În
urma acțiunilor patriotice desfășurate de Societatea "Arboroasa", în
anul 1878, după ce, în noiembrie 1877, conducătorii acesteia fuseseră
arestați, Ciprian Porumbescu, alături de alți tineri, este și el arestat
în Procesul "Arboroasa". Perioada detenției îi alterează starea de
sănătate. Este eliberat după trei luni. Mihai Eminescu a fost cel care a
luptat pentru eliberarea acestuia.
Primește, apoi, o bursă de studiu la Konservatorium fur Musik, în Viena.
În anul 1881, familia sa își schimbă numele în Porumbescu, nume pe care îl folosea până atunci ca pseudonim.
Predă muzica la Gimnaziul Românesc din Brașov și este, în același timp, dirijor al corului Bisericii Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului.
În martie 1882 are loc premiera operetei "Crai Nou", pe versurile lui Vasile Alecsandri și muzica lui Ciprian Porumbescu. Datorită succesului răsunător, reprezentația va fi reluată pe 12 și 13 martie în Brașov și apoi la Oravița
”Să nu lăsați muzica mea să moară!”
(Ciprian Porumbescu)
CIPRIAN PORUMBESCU - Balada pentru vioară și orchestră
CIPRIAN PORUMBESCU - Film biografic din 1973, regizat de Gheorghe Vitanidis după propriul scenariu. Rolurile principale sunt interpretate de Vlad Rădescu, Tamara Crețulescu, Emanoil Petruț, Emilia Dobrin, Sebastian Papaiani și Dan Ionescu.
"Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut
visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit
chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut
ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la
viaţa mea, de la viitorul meu?" (Ciprian Porumbescu)
"O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed
în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să
mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde
mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate". (Ciprian Porumbescu)
