ZIUA CULTURII NAȚIONALE

"Fiind foarte român, Eminescu e universal". (Tudor Arghezi)

La 15 ianuarie 1850 se năștea, la Ipotești, județul Botoșani, în familia lui Gheorghe Eminovici și a Ralucăi Iurașcu (Ralu sau ”dulcea mamă”), Mihai Eminescu. În anul 1858 termină școala primară, iar în anul 1859 începe cursurile gimnaziale la Ober Gymnasium din Cernăuți, unde îl are ca profesor pe Aron Pumnul, autorul crestomației ”Lepturariu românesc”. Debutează în volumul ”Lăcrămioarele învățăceilor gimnasiști [...]”, cu poezia ”La mormântul lui Aron Pumnul”. Însă debutul  său literar are loc la vârsta de 16 ani, în februarie 1866, în revista ”Familia” a lui Iosif Vulcan, cu poezia   ”De-aș avea”, semnată M. Eminescu.

A fost secretar în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, apoi sufleur și copist în trupa de teatru a lui Mihai Pascaly, cu care colindă Moldova și Bucovina, ajungând până la Cernăuți.  Urmează, în calitate de  auditoriu extraordinar, cursurile Facultății de Filosofie din Viena. Din lipsa banilor audiază doar câteva cursuri în cadrul acesteia. Îl cunoaște pe Ioan Slavici.

”Eminescu cât timp a petrecut la Viena arăta de regulă foarte bine și era deplin sănătos. Și râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râză și ceilalți din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ți se lipea de inimă. Părul negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă și astfel fruntea sa lată părea și mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eminescu nu ținea defel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate și le purta atât de mult până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era după părerea lui Eminescu un lux fără rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară și iarna numai unul de iarnă. [...] Iarna purta un palton întunecat și o căciulă de Astrahan, pe care și-o trăgea până peste urechi dacă gerul era mare. Mânele le ținea ferite în mânecile paltonului pe care le împreuna la piept. Vara era vecinic cu mânele în buzunar”. (Teodor V. Ștefanelli, ”Amintiri despre Eminescu”)

Tot la Viena o cunoaște pe Veronica Micle. Începe colaborarea la ”Convorbiri literare”, revista societății și cenaclului ”Junimea” din Iași. Debutează și în ziarul ”Albina” din Pesta.

Revine pe meleagurile natale și continuă să se implice (activitate pe care o începuse încă de când se afla în Viena) în organizarea sărbătorii de la Putna, ”determinând împreună cu ceilalți studenți întreaga desfășurare precum și momentul suprem, al depunerii urnei de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare”.

A fost profesor suplinitor, revizor școlar, redactor la ziarul ”Curierul de Iași”, redactor-șef la ziarul ”Timpul”.

Cunoștea foarte bine limba germană, pe care și-o perfecționase în timpul celor patru ani de studii la Viena și Berlin, astfel că a putut să citească în mod direct operele marii literaturi europene. A tradus din Goethe, Schiller și Lenau.

Își citea creațiile literare în cadrul întâlnirilor de la ”Junimea”.   Multe dintre poeziile sale au fost publicate în revista ”Convorbiri literare” (”Venere și Madonă”, ”Epigonii”, ”O, mamă”, ”Scrisoarea I”, ”Scrisoarea a II-a”, ”Scrisoarea a III-a” și ”Scrisoarea a IV-a”), dar și basmul ”Făt-Frumos din lacrimă”.. În cadrul societății ”Junimea” citește și poemul ”Luceafărul”, care va fi publicat, apoi, în Almanahul Societății Academice Social-Literare ”România Jună” din Viena”. Tot la ”Junimea” citește și nuvela fantastică ”Sărmanul Dionis”, poemele ”Egipetul”, ”Înger și demon”, ”Floare albastră” (publicate apoi în ”Convorbiri literare”).

Singurul volum publicat în timpul vieții poetului a apărut în anul 1883, cu titlul ”Poesii”, sub îndrumarea lui Titu Maiorescu,, la editura Socec și cuprindea toate poeziile publicate în ”Convorbiri literare”.

În studiul "Direcția nouă în poezia și proza română", pe care Titu Maiorescu îl publică în ”Convorbiri literare”, Mihai Eminescu este alăturat lui Vasile Alecsandri și apreciat public astfel:

”Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului [...] De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în <Convorbiri literare>, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri) iubirea și înțelegerea artei antice”. (Titu Maiorescu)